Universul fara zei

În ochii altora mă pierd
sub formă de uitare;
trebuia, în loc să-i cred,
să le cern pe mijloc sare

şi-apoi în lacrimile lor
tot chipul meu să fie,
mereu nemuritor
să mă dezvălui mie,

căci totu-i suferinţă,
dar eu, prin prisma ei,
cunosc a mea fiinţă-
universul fără zei.

Intimitate

Lăsaţi-mă să dorm
să-mi simt perna sub cap
simt ochii plini de somn.
lăsaţi-mă să scap

de tâmplele ce dor
să simt c-am fost creat
cu darul visător.
lăsaţi-mă în pat

când trupul este greu
de nici nu îl mai ştiu
aş vrea în somnul meu
să mă lăsaţi să scriu.

Si-apoi departari

Viaţa noastră e ca o ţigară, se arde,
Sufletul e ca fumul, se duce,
Iar casa noastră nu e într-un pachet de ţigări.

Avem un altfel de loc, departe,
Toţi aleargă, nimeni nu fuge.
Ne place să ardem, şi-apoi depărtări.

Pagini de jurnal III

Totul era impanzit in lumina pranzului, iar pe alocuri lipsa copacilor transforma cimitirul intr-un cuptor de marmura neagra. Aleile lungi pestrite atinse de atatia pasi de oameni sau animale pareau sa continue mitul labirintului. Din cand in cand zaream cate o babuta vazandu-si de ale ei, curatand mormantul raposatului sau al vreunei rude. Se uita speriata la mine, oarecum agitata si, cu pasi grabiti dar calculati, se ascunse de dupa vreo ridicatura de monument.Ajunsesem la un mausoleu a carei usa era mereu deschisa. Grandoarea sufocanta a arhitecturii, cei patru evanghelisti incarcerati in trupuri de arama ce strajuiau colturile si numeroasele decoruri florale in albul marmurei ma impingeau in adancul criptei, in intunericul de dincolo de usa. Apartinea bancherilor Gheorghief, dupa cum urma sa ma lamuresc din ghid. Era un inceput de iarna cand, mergand sub crengile scheletice ale teilor ne indreptam spre acelasi loc. Vroiam sa-i arat marea mea descoperire, s-o fac partasa locului in care linistea se incheaga cu aerul intr-o dragoste muta. Coboram trepte destul de inguste pentru talpile noastre. De fiecare data le-am considerat o greseala. La atentia acordata lor si riscului unei cazaturi, pierdeai din vedere plafonul instelat ce profita de fiecare varsare de lumina cenusie patrunzand prin golul intrarii. Odata ascunsi jos, feriti de picurii unei toamne ce a uitat sa treaca, am inceput un dans suav al dragostei noastre, neintelegand tacerea, dar ascultand duetul inimilor. Am scos din buzunar un ac mare de siguranta pe care i l-am prins de fular. Pe acest taram de simboluri gasisem un loc si pentru al meu: o legatura naiva intre doua suflari si un metal rece strapungandu-le lumile.
Itinerariul profetic ma ingheta. Vantul se inasprii, iar norii pareau zgariati de copaci. Am dat cale-ntoarsa in subteranul criptei, unde eram prea ocrotiti, prea vazuti si descoperiti. Intr-adevar, nu eram singuri acolo. Am dat uimiti cu privirea de forma unei pisici intr-unul din colturile intunecoase. Speriata la culme de apropierea mea a tasnit sageata spre scari sa iasa, tarand dupa ea negrul ascunzisului ei. A intampinat o problema insa: usa nu era suficient deschisa. In cele din urma a iesit. Simteam nostalgia plecarii ei in lumea de-afara in care apa, frunze si praf devin totuna. Dupa o vreme aveam sa resimt aceeasi stare, mult mai intensificata, fapt pentru care am considerat prevestitoare aceste momente.
M-am intrebat cum de a intrat pisica si am dat vina pe slabul meu spirit de observatie.

Cuvinte din nimic

Se sparge în mii de cioburi
Al vostru glob de soare,
Iar eu mă chinui să aştern
Trăiri în vers de ploaie.


Voi faceţi stelele să ardă,
Le-ating şi-apoi mă tai-
Sunt doar bucăţi de sticlă spartă.
Mi-aduc aminte când cântai,

Dar versurile le-am uitat.
Prea blândă vocea ta şi vie
E tot ce-acum mi-a mai rămas,
Mai bună decât orice poezie.


Sunt versuri în zadar şi scrise
Prea tardiv să le mai zic.
Voi din soare faceţi stele,
Eu cuvinte din nimic.

Despartire

Când îmi termin pachetul de ţigări
ne despărţim.
Le las pe ele,
te las pe tine.
O primăvară vine cu cer senin
şi o să-mi fie mult mai bine.


Fumul ăsta mă-nconjoara
ca iubirea noastră chiar.
O scrumieră ne omoară
şi ne stinge iar şi iar.


Cinci ţigări şi cinci iubiri
pân-la filtru le topim.
Când pachetul gol îl las
noi apoi ne despărţim.

Un ceas

S-a stins un ceas din viaţa mea
Dormind, visând că dorm
Că trupul meu e-atât de greu,
Iar golul visului enorm.


Cădeam dar, cine naiba mai ştia
Căzând să înţeleagă
Că trupul lui căzut şi mort
De golul visului se leagă?


Iar jos acolo, undeva,
Când somnul m-a răpus,
S-a stins un ceas din viaţa mea
Şi clipele s-au dus.

Scurgere

Aici se scurg de toate,
şi paguba,
şi restul.
Se-nvart mai multe roate
ce fac să meargă
mersul.

Aici se-aruncă ura
cu lacrimi
şi cu haz.
Se prind, se dau dadura,
se-neacă
în talaz.

Aici oricine cade
nu poate
să-şi revină,
se-amestecă cu toate
încet şi
fără vină.

Subteran

Cobor cu un lift în lumea de jos,
praf de-ntuneric,
pânze de noapte

şi din nimicul lor prefac
o lume de gânduri şi fapte.


Culoare-mbracate în cărămizi
închise de vreme,
poteci neumblate

şi rituri străvechi se scald
în ecoul de gânduri şi fapte.


Dau foc unor torţe şi locul e viu,
insecte ciudate
prin praf rătăcesc,

un murmur de glasuri răsună,
iar umbrele lor se trezesc.

Pagini de jurnal II

Imi petreceam umbra prin frunzarisul primaveratic al cimitirului Bellu si nutream ganduri morbide mana-n mana cu aventura copilareasca. Trairea simbiotica a crucilor de piatra cu iarba naiva prin verdele ei crud deschideau in fata ochilor mei usi spre locuri intime, un spatiu nuptial intre un el si o ea. Luna de miere abia incepuse. Abia o gustasem in adevaratul ei sublim, inghitind cu egoism dulceata mistica ce ma cuprinse. Descoperisem in ghidul cimitirului locul generalului Iacob Lahovary al carui mormant cu aspect de biserica a fost realizat de Ion Mincu. Cu timpul devenise un bloc urias mancat de verdeata si supus profanarii. Usa veche din lemn putred dinspre apus era inchisa cu un lacat auriu aproape nou. Pe un perete lateral cateva cuvinte slujeau invierii memoriei celui mort. O gaura inalta si neagra era desfasurata pe peretele de rasatit. Am intrat descoperind cu privirea formele grele ale scarii circulare, care, asa cum aveam sa observ, erau infiorator de stramte si lugubre. O avalansa de gunoi se napustise inauntru facand si mai grea expeditia in neantul curiozitatii. Fiecare pas era facut incet. Imi gaseam cu greu un loc pe treapte vrand nevrand sprijinindu-ma de stalpul central in jurul caruia, intr-un ritm ametitor, coboram in intuneric. Cu cealalta mana tineam timid o candela fierbinte a carei lumina spargea cu lovituri de pumn gheata groasa a beznei. Cu miscari atente am asezat candela plina ochi cu ceara lichida pe una din trepte. Ma ridic apoi si privesc spre intrarea in cripta, o usa slab reliefata lipsita de orice atingere divina spre a carei aspiratie a fost inaltat mormantul. Un joc de aburi se isca profitand de ritmul alert al respitatiei mele. O racoare subtila imi atinse pielea, iar firisoarele de aer statut imi inundau plamanii precum corpurile cilindrice ale viermilor orbi intr-un cadavru.
Dar nu totul era orb. Nu bagam de seama ca zidurile transpirate colcaiau a viata, iar iedera acoperea ca o haina trupul garbovit al unui batran prin a carei rana inca deschisa si plina de puroi am cutezat sa intru. Din structura simpla a scarii pe care stateam nemiscat am facut un labirint in care mintea mea cauta iesirea impinsa de un sentiment de frica. Orientarea mea a inghetat, iar fobia crestea cu fiecare secunda de atentie acordata unui paianjen de pe peretele ce inconjura treptele. Cateva minute mai apoi ma aflam in fata mormantului eliberandu-ma de paralizie.
Reusisem sa ies.

Vreme tarzie

Atins de trunchiul unui om
mă simt acum când cad
în negrele scăpări ce noi le vom
cutreiera cu drag.

Orbite prea adânci, ferestrele
deschid spre cerul larg
şi noaptea dă năvală cu tunete,
şi ploile se sparg.

Oh, de-ar fi glasul viorii
în vreme cum e asta,
un craniu şi toţi norii
îmi umplu iar fereastra.

Atins de crengile ciudate
îi simt copacului mâhnirea
şi negrele scăpări ce doar noi poate
le măsurăm cu firea.

Reverberatie

Te cunosc făptură caldă
Şi-ţi simt inima bătând,
Tu eşti steaua fără soartă
Care cade pe pământ.

Ţi-am întins un pumn de pietre
Printre oamenii ce dorm,
Tu coboară că ţi-e sete
Şi din stea te face om.

Ieri erai prea sus de mine
Şi prea rece ca să simţi,
Astăzi trupul tău mă ţine
Şi suntem mult prea fierbinţi.

Şi din noapte am făcut
Dulcea rază de lumina,
Tot ce-i vechi ni s-a părut
Mult mai nou şi fără vină.

Văd în ochii tăi pleiade
Dar şi cruntul meu destin,
Tu eşti steaua care cade
În adâncul cer senin.

Cubic

Pe jos sunt cioburi
Din fereastra mea,
Iar eu desculţ
Mă nărui pe podea.

Privirea-mi lasă semne
Aspre pe tavan,
Întins cum stau aici
Tot trupul mi-e duşman.

Ce carceră, ce lume,
Ce geamuri mari mă frâng...
Mă-nsel cu înălţimea
Etajului, şi plâng.

Iar eu mai jos de-atât
Nici că se putea,
Şi cioburile-mi par
Desprinse de podea.

Nimic, doar eu

Pământul e uscat,
Iar marea zace tristă,
De valuri sunt purtat
Şi nimeni nu există.

Pământ nu e sub cer,
Nici mare nu-i deloc,
Nu-s valuri care pier
Sub soarele de foc.

Suflare nu mai e
Pe-ntinsul ce-l cuprind,
Nimic în mii de straie
Şi nimenea murind.

Un lucru ştiu măcar:
De-ndata ce gândesc
Mă văd, mă simt şi iar
Pricep că eu trăiesc.

Pagini de jurnal I

Un val de întuneric s-a năpustit asupra ferestrei mele înţepată de vârfuri de ace galbene şi roşii. Deasupra pământului stă spânzurată luna cu o rană de sânge. Am cerut un teac de hârtie şi ceva de scris. Chiar în timp ce scriu aceste cuvinte femeia îmbrăcată în alb a ieşit pe uşă nu înainte să-mi fi pus pe tavă medicaţia şi un pahar cu apă. Stelele se pierd printre straturile tot mai profunde ale nopţii. Pleoapele îmi sunt grele, dar nu vreau să adorm, simţind parcă o pierdere colosală în faţa acestei clipe. Aş putea trăi un destin nesfârşit în lumea de dincolo de gene şi tot ce-aş putea scrie în aceste pagini sunt lucruri care se cunosc. Restul sunt de necrezut şi tot atât de adevărate precum nebunia. Atât cât îmi stă în putinţă n-am să las să fie uitate.

Prin sângele nostru purtăm moştenirea adamică ce caracterizează fiecare lucru atins de noi: efemeritatea. Nu este nevoie de un univers pentru a ne strivi şi nici de firul timpului de mătase pentru a ne înlănţui. Conştiinţa este singura armă împotriva căreia omul a avut de luptat mergând pe acest fir elastic în propriul lui univers în care fiinţe înaripate vântură din membrele divine şi fac din drumul lui un salt periculos cu fiecare pas al înaintării. Este mai slab, clar vătămat şi lipsit de apărare în faţa celui ce se destăinuie şi-l numeşte prieten, înaripatul de dincolo de globul de cristal ce-i promite mântuirea, deseori imaginea lui reflectată în el. Tânjim după fericirea ce ne determină acţiunile vieţii. Astfel cădem în mâinile ei de păpuşar, făcând din ea scopul nostru, al oamenilor visători. Căci drumul nostru e drum de căutare şi de abandon. Ceea ce depăşeşte acest scop simplist mă face să cred că este demn de nemurire, lucruri nebănuite ascunse în minţile luciferice gata de revoltă împotriva celor ce trag de sfori. Efemerul se risipeşte şi preţ de o clipă momentul devine parte din veşnicie. Clipele revin iar şi iar formând amintiri. Amintirile se adună din fotografii, obiecte, haine, cuvinte, scrisori, cadouri, o stea sau un copac. Persoanele le dau viaţă, iar viaţa trezeşte fiecare memorie mişcând-o. Mişcarea înseamnă viaţă, energie, univers. Deşi trecute, clipele sunt retrăite, cuprinzând o gamă largă de sentimente şi emoţii. Pentru că timpul este elastic, ca un fir de păianjen, dând libertate şi viaţă păpuşii.

Noiembrie

Sub multe crengi uscate
Asprite de ploaie
Şi vânt,
În aer frunze cad cu apă
Pe pământ.
Sub norii alergând
Din stea în stea,
Păşeau pe-alei
Umblaţi de vânt,
Sub ochii ei,
În al lui gând,
Paşi ce duc spre un mormânt.

În jos, pe scări înguste
Şi negre
Călcau amândoi.
Afară frunzele şi ploi,
Aici vechea tăcere.
Aprinse lumânări
Vădeau dulceaţa lor de miere,
Sub săruturi calde
De dor
Se aştern cuvinte,
Paşii lor se legănau
Pe pietre de morminte.

Tresar în zboruri negre
Păsări pe sub tei.
Sub vuiet,
Fără veghe
Umblau din nou pe-alei.
În faţă cripta albă,
La colţuri reci statui,
Iar mâna ei stătea
Prinsă-n mâna lui,
Ca zâmbetul din taină,
Ca cea din urmă stea,
Ca un ac ascuns si prins de haina sa.

Nefiinţă

Mi-e dor de clipe fericite
In zboruri lungi cu nici un ţel
Prin cer de zi uitat de nor,
Culcaţi pe-al ierbii crud covor
Mi-e dor de razele iubite,
De crengi pline de flori de-un fel,
Tacutul vant, ce rece-i el!
De umbra multor tei
Şi cât de cald e braţul ei,
Şi iarba ce se miră
De noi culcaţi pe ea
Cand valuri de lumina
Treceau prin palma mea.

Canicular

Alunec în gropi umplute cu ceară
Mă ustură tălpile, -ncep să mă doară,
Iar pasul nesigur încep să-l blestem
Cu soarele negru născut în infern.

Mă urc în clădire, iar treptele-apoi
În urma-mi se lasă mai calde şi moi.
Tot trupul mă doare şi unghiile-mi cad
Şi nu ştiu de ce urc trepte spre iad.

Afară mă uit cum plouă cu ceară
Din păsări ce-au fost sortite să moară.
Simt sânge pe faţă şi sânge eu las
Pe treptele care au mai rămas.

Scurtează-mi din cale, tu, lună şi rece,
Din sufletul meu culoarea se şterge.
Redă-mă pe mine acelaşi de ieri
Când nu cunoşteam ce-mi dai şi ce-mi ceri.

Popas

Mi-ai atins simţurile cu degete de lut
pe trupul meu unghiile tale
au cerut mai mult

ţi-am deschis viaţa cu braţul cutezător
pe gâtul meu suflul tău
se stingea uşor

am stat în tine mai bine să te-ascult
căci suntem călători
şi n-avem timp prea mult

lansând în urmă paşi pe dune de nisip
pe chipul meu privirea-ţi
privirea mea spre chip.

Necromanta

Mergea încet intrând printre locurile lor
trezite din somn de foşnetul paşilor.

Copacii se-aplecau uitându-se la ea,
către singura făptură care îi trezea.

Apasă pe o clanţă, deschide uşa veche
şi negrul dinăuntru şi aerul de veghe

se spulberă în ea, copila care vine
mergând pe scări înguste şi candela cum ţine

mormântul îl cuprinde cu palmele-i de fată
ştergând de praf vecia locului de piatră...

***

"E rece locul ăsta şi suflul tău îngheaţă
mai bine intră-n mine şi prinde iaraş viaţă!"

Las candela pe jos căci nu mai este ceară,
când flacăra se stinge eu ştiu că o s-apară.

"Venit-am la chemare din somn să te privesc,
să văd făptura care mă face să clipesc..."

***

Mergea încet ieşind dintre locurile lor
pe care se-aşezase praful viselor.