duminică, 30 august 2009

Pagini de jurnal I

Un val de întuneric s-a năpustit asupra ferestrei mele înţepată de vârfuri de ace galbene şi roşii. Deasupra pământului stă spânzurată luna cu o rană de sânge. Am cerut un teac de hârtie şi ceva de scris. Chiar în timp ce scriu aceste cuvinte femeia îmbrăcată în alb a ieşit pe uşă nu înainte să-mi fi pus pe tavă medicaţia şi un pahar cu apă. Stelele se pierd printre straturile tot mai profunde ale nopţii. Pleoapele îmi sunt grele, dar nu vreau să adorm, simţind parcă o pierdere colosală în faţa acestei clipe. Aş putea trăi un destin nesfârşit în lumea de dincolo de gene şi tot ce-aş putea scrie în aceste pagini sunt lucruri care se cunosc. Restul sunt de necrezut şi tot atât de adevărate precum nebunia. Atât cât îmi stă în putinţă n-am să las să fie uitate.
Prin sângele nostru purtăm moştenirea adamică ce caracterizează fiecare lucru atins de noi: efemeritatea. Nu este nevoie de un univers pentru a ne strivi şi nici de firul timpului de mătase pentru a ne înlănţui. Conştiinţa este singura armă împotriva căreia omul a avut de luptat mergând pe acest fir elastic în propriul lui univers în care fiinţe înaripate vântură din membrele divine şi fac din drumul lui un salt periculos cu fiecare pas al înaintării. Este mai slab, clar vătămat şi lipsit de apărare în faţa celui ce se destăinuie şi-l numeşte prieten, înaripatul de dincolo de globul de cristal ce-i promite mântuirea, deseori imaginea lui reflectată în el. Tânjim după fericirea ce ne determină acţiunile vieţii. Astfel cădem în mâinile ei de păpuşar, făcând din ea scopul nostru, al oamenilor visători. Căci drumul nostru e drum de căutare şi de abandon. Ceea ce depăşeşte acest scop simplist mă face să cred că este demn de nemurire, lucruri nebănuite ascunse în minţile luciferice gata de revoltă împotriva celor ce trag de sfori. Efemerul se risipeşte şi preţ de o clipă momentul devine parte din veşnicie. Clipele revin iar şi iar formând amintiri. Amintirile se adună din fotografii, obiecte, haine, cuvinte, scrisori, cadouri, o stea sau un copac. Persoanele le dau viaţă, iar viaţa trezeşte fiecare memorie mişcând-o. Mişcarea înseamnă viaţă, energie, univers. Deşi trecute, clipele sunt retrăite, cuprinzând o gamă largă de sentimente şi emoţii. Pentru că timpul este elastic, ca un fir de păianjen, dând libertate şi viaţă păpuşii.

Un comentariu:

  1. Citind,mi-a venit in minte ideea lui Blaga despre cunoasterea luciferica.

    Ideea de fericire - papusar ma duce cu gandul la umanismul clasic - sensul vietii omului este atingerea binelui ( dar ce-i binele pana la urma? ),a fericirii prin intermediul orientarii catre dumnezeu.

    Prefer mintile luciferice.

    Pagini de jurnal I .Continua. :)

    RăspundețiȘtergere