Pagini de jurnal III

Totul era impanzit in lumina pranzului, iar pe alocuri lipsa copacilor transforma cimitirul intr-un cuptor de marmura neagra. Aleile lungi pestrite atinse de atatia pasi de oameni sau animale pareau sa continue mitul labirintului. Din cand in cand zaream cate o babuta vazandu-si de ale ei, curatand mormantul raposatului sau al vreunei rude. Se uita speriata la mine, oarecum agitata si, cu pasi grabiti dar calculati, se ascunse de dupa vreo ridicatura de monument.Ajunsesem la un mausoleu a carei usa era mereu deschisa. Grandoarea sufocanta a arhitecturii, cei patru evanghelisti incarcerati in trupuri de arama ce strajuiau colturile si numeroasele decoruri florale in albul marmurei ma impingeau in adancul criptei, in intunericul de dincolo de usa. Apartinea bancherilor Gheorghief, dupa cum urma sa ma lamuresc din ghid. Era un inceput de iarna cand, mergand sub crengile scheletice ale teilor ne indreptam spre acelasi loc. Vroiam sa-i arat marea mea descoperire, s-o fac partasa locului in care linistea se incheaga cu aerul intr-o dragoste muta. Coboram trepte destul de inguste pentru talpile noastre. De fiecare data le-am considerat o greseala. La atentia acordata lor si riscului unei cazaturi, pierdeai din vedere plafonul instelat ce profita de fiecare varsare de lumina cenusie patrunzand prin golul intrarii. Odata ascunsi jos, feriti de picurii unei toamne ce a uitat sa treaca, am inceput un dans suav al dragostei noastre, neintelegand tacerea, dar ascultand duetul inimilor. Am scos din buzunar un ac mare de siguranta pe care i l-am prins de fular. Pe acest taram de simboluri gasisem un loc si pentru al meu: o legatura naiva intre doua suflari si un metal rece strapungandu-le lumile.
Itinerariul profetic ma ingheta. Vantul se inasprii, iar norii pareau zgariati de copaci. Am dat cale-ntoarsa in subteranul criptei, unde eram prea ocrotiti, prea vazuti si descoperiti. Intr-adevar, nu eram singuri acolo. Am dat uimiti cu privirea de forma unei pisici intr-unul din colturile intunecoase. Speriata la culme de apropierea mea a tasnit sageata spre scari sa iasa, tarand dupa ea negrul ascunzisului ei. A intampinat o problema insa: usa nu era suficient deschisa. In cele din urma a iesit. Simteam nostalgia plecarii ei in lumea de-afara in care apa, frunze si praf devin totuna. Dupa o vreme aveam sa resimt aceeasi stare, mult mai intensificata, fapt pentru care am considerat prevestitoare aceste momente.
M-am intrebat cum de a intrat pisica si am dat vina pe slabul meu spirit de observatie.