miercuri, 23 decembrie 2009

Pagini de jurnal II

Imi petreceam umbra prin frunzarisul primaveratic al cimitirului Bellu si nutream ganduri morbide mana-n mana cu aventura copilareasca. Trairea simbiotica a crucilor de piatra cu iarba naiva prin verdele ei crud deschideau in fata ochilor mei usi spre locuri intime, un spatiu nuptial intre un el si o ea. Luna de miere abia incepuse. Abia o gustasem in adevaratul ei sublim, inghitind cu egoism dulceata mistica ce ma cuprinse. Descoperisem in ghidul cimitirului locul generalului Iacob Lahovary al carui mormant cu aspect de biserica a fost realizat de Ion Mincu. Cu timpul devenise un bloc urias mancat de verdeata si supus profanarii. Usa veche din lemn putred dinspre apus era inchisa cu un lacat auriu aproape nou. Pe un perete lateral cateva cuvinte slujeau invierii memoriei celui mort. O gaura inalta si neagra era desfasurata pe peretele de rasatit. Am intrat descoperind cu privirea formele grele ale scarii circulare, care, asa cum aveam sa observ, erau infiorator de stramte si lugubre. O avalansa de gunoi se napustise inauntru facand si mai grea expeditia in neantul curiozitatii. Fiecare pas era facut incet. Imi gaseam cu greu un loc pe treapte vrand nevrand sprijinindu-ma de stalpul central in jurul caruia, intr-un ritm ametitor, coboram in intuneric. Cu cealalta mana tineam timid o candela fierbinte a carei lumina spargea cu lovituri de pumn gheata groasa a beznei. Cu miscari atente am asezat candela plina ochi cu ceara lichida pe una din trepte. Ma ridic apoi si privesc spre intrarea in cripta, o usa slab reliefata lipsita de orice atingere divina spre a carei aspiratie a fost inaltat mormantul. Un joc de aburi se isca profitand de ritmul alert al respitatiei mele. O racoare subtila imi atinse pielea, iar firisoarele de aer statut imi inundau plamanii precum corpurile cilindrice ale viermilor orbi intr-un cadavru.
Dar nu totul era orb. Nu bagam de seama ca zidurile transpirate colcaiau a viata, iar iedera acoperea ca o haina trupul garbovit al unui batran prin a carei rana inca deschisa si plina de puroi am cutezat sa intru. Din structura simpla a scarii pe care stateam nemiscat am facut un labirint in care mintea mea cauta iesirea impinsa de un sentiment de frica. Orientarea mea a inghetat, iar fobia crestea cu fiecare secunda de atentie acordata unui paianjen de pe peretele ce inconjura treptele. Cateva minute mai apoi ma aflam in fata mormantului eliberandu-ma de paralizie.
Reusisem sa ies.

5 comentarii: