Se afișează postările cu eticheta reptilianul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta reptilianul. Afișați toate postările

joi, 3 martie 2011

Flacara Neagra

LA ÎNCEPUT, când oamenii s-au împărţit în triburi şi s-au înmulţit, Moartea a aparut printre ei sub forma unei batrâne gârbovite cu o cocoaşă ce-i depăşea nivelul capului. Ea le-a vorbit primilor strămoşi ai oamenilor despre viaţa veşnica şi cum o pot avea. Se spune că nimeni nu s-a atins de nemurire, nici măcar puternicii titani, care depăşeau cu mult statura Morţii. Ei bâjbâiau, ţipau, strigau de disperare şi blestemau ziua în care bătrâna Moarte s-a găsit să le dea nemurirea. Plecând, baba neagră a luat cu ea mărturia că este dorită în mijlocul oamenilor. Sub această demonstraţie arătată tuturor lumilor, şi-a zidit templul pe pământul oamenilor.

Nu toţi ştiau însă că oamenii erau orbi si nu din orice motiv. Orbirea fusese pricinuită de Forţa supremă, responsabilă de facerea omului.

Se spune că în acelaşi timp, o forţă deopotrivă cu cea creatoare, a interpretat actul ca fiind o nedreptate adusă celor muritori. Motivul însă era enunţat altfel: împiedicarea riscului unui haos etern născut din dorinţele omului de aceeaşi natură. Egalul Forţei supreme a devenit Purtătorul de Lumină sau Mesagerul. Pentru prima dată din ziua naşterii lui, a pus la îndoială vorbele Creatorului său. Despărţirea era inevitabilă, iar un război al astrelor era pe cale să înceapă.

Alegând să aducă omului lumina cunoaşterii, Mesagerul solitar, a întâmpinat o situaţie soluţionată cu o isteţime diabolică. Lumina era o inutilitate pentru destinatarii lui, aşadar a folosit întunericul orbirii lor drept fundalul revelaţiei nedorită de Creator spre a fi dezvăluită. Maniera lui era unică şi imprevizibil aleasă. Nici chiar Forţa supremă nu a fost în stare să cunoască aceste fapte viitoare. Probabil doar bănuia conflictul, dar alegerea nu era a lui cum nici variantele.

Oamenii ce populau pământul, muncindu-l din greu, au primit semnalul călăuzei cereşti. Era de aşteptat ca nu toţi să-l fi înţeles. Nu oricine putea distinge mesajul urgent semnat cu cel mai profund negru care putea eclipsa vreodată bezna ochilor lor, menit să iasă în evidenţă. Se numea Flacåra Neagrå. Cu trudă şi voinţă o puteau vedea cu sau fără ochii deschişi. Călăuza nu obliga pe nici un om la obedinta, după câte-i spune numele ales: o făclie, nu te închini ei, ci o întreţii. În schimb, voia Forţei supreme era ca tot pământul să i se alăture întregului univers în închinare şi ascultarea faţă de el, domnul ordinii. Pe talerul celălalt nici obţinerea nemuririi atât de uşor nu era îngăduită, cum stă scris despre încercarea Morţii. S-a aflat din sursele străvechi găsite mai târziu că niciodată ea nu a intenţionat să dea fructul nemuririi vreunui om. Mulţi înţelepţi au înţeles mult prea târziu cele petrecute. Nimeni nu a ales viaţa veşnică din pricina orbirii la care ar fi fost înjugaţi pentru eternitate. Era clar ca bună ziua, păcat că n-o puteau vedea. Chiar şi acum se vorbeşte pe ascuns de jurământul Morţii cu Creatorul ca fiind un act fricos al unei divinităţi egoiste. Nici moartea nu dorea să plece de pe pământ, şi nici celălalt nu urmărea împlinirea darului ei. Amândoi aveau de câştigat dacă lucrau împreună.

Aici legendele despre marea orbire sunt vechi, multe au fost distruse, altele în schimb au luptat cu flăcările multor incendii stârnite de Creator asupra bibliotecilor. Astăzi spunem mai departe acele istorisiri care nu au dispărut. Pentru că e timp şi avem loc pentru toate. Cred că el e singurul care ne mai apăra. Pentru că noi avem puterea să ne apărăm şi să perseverăm doar aici şi cât mai există momentul acum. Dar universul, în urma războiului, a început să-şi mărească câmpul de luptă. Fiecare astru se înstrăinează de altul pentru că încep să vadă că nu Forţa supremă deţine adevărul suprem al motivaţiilor. Îşi pierd speranţele şi se rătăcesc în spaţiu. Călăuza promite că va înapoia fiecărei lumi mândria de a fi o stea în univers, fără datoria de a se închina. Asta numai dacă Creatorul va fi detronat.

După secole întregi tumultoase şi mult sânge vărsat, părea că Forţa primordială a câştigat. Cel ce încălca legea sa era pradă Morţii. Frica şi genunchii însângeraţi erau uneori alternativele celor ce nu puteau vedea mesajul salvator. Dar aleşii, numiţi şi continuatorii flacarei negre, au existat oricând şi pretutindeni. Care era mesajul? Să se ştie ca nu a fost şi nu va fi vreodată o taină. Doar neputinţa descrifrarii te mai putea împiedica. Atent gândit, planul de evadare al Călăuzei, după cum era mai nou numit, nu era destinat decât acelora care îşi doreau libertatea. Dorinţa precede Voinţa. Scrisoarea vorbea despre...

...căutarea planului şi înţelegerea lui, urmate de aplicare, adică evadare. Nu necesită convertirea neamului întreg. Iar Forţa supremă sau Moartea nu oferă viaţa veşnică pe măsura străduinţei şi meritului fiecăruia.
Numai siguranţa într-o altă cale spre viaţa veşnică, mai întunecoasă şi aspră, dar cu final tangibil, ba chiar foarte vizibil. Aceasta e ultima şansă a omenirii, le vorbea Cålåuzitorul. Ori se va parcurge la pas, după voia voastră, un drum plin de alegeri, fără judecător suprem, pe cont propriu şi bazaţi pe raţiune şi intuiţie, ori se va alege praful de mândria şi orgoliul oricărui om victorios. Pământul va fi sub voia Forţei nelegiuite, a cărei supremaţii îi văd apusul de departe.

Despre acestea şi multe alte istorisiri nescrise fiind vorba - in care mulţi au crezut si au biruit, iar cei slabi din fire au renunţat - voi vorbi alta data, dupa cum si eu am auzit la randul meu despre fapte marete, cat si despre cele pline de lasitate. Fiecare a primit ce a meritat. Cel mic, neuitat fiind si cel mare. Faptura, dar si Facatorul ei. Astfel a ales Mesagerul sa se faca dreptate in noua era a acestei lumi. Dupa fapta si rasplata.

Totusi omit esentialul. Nu vreau sa fiu altfel inteles, iar ale mele cuvinte sa fie incarcate de ideologii straine Mesagerului. El nu a adus nici o lege pentru a infaptui dreptatea. Atunci cum e posibila existenta dreptatii, daramite implinirea ei?
Tot ce a dorit pentru om a fost sa fie liber. Numai sunt legi, porunci, nimic care sa invete norodul netot si nestiutor ce trebuie sa faca. De-acum incolo, prin sfatul - nu porunca! - Purtatorului de lumina, vom trai intr-un desfrau curat, alegandu-ne singuri binele si raul si pastrandu-l pentru noi si in noi. E leste de inteles ca pentru un om bazat pe principii si legi statornice, desfraul este condamnabil. Cat pentru cel liber, cuvantul capata o alta insemnatate, individuala.

O alta problema e legata de dualism.
Probabil cititorii mei sunt convinsi ca binele si raul sunt relative si schimbatoare ca orice alt lucru pamantesc. Traim aici, acum. Avem nevoie de aceste sertare. Dincolo de viata fizica, ele dispar. Binele si raul sunt le fel de grele precum fulgul si ciocanul in spatiul vid. Asemenea fiinte care nu concep o separare intre ele, gandesc mai sanatos. Noi, din pacate, gandim ori prea mult ori nepotrivit, intr-un cuvant, inutil. Probabil si ce scriu acum e o pierdere de vreme. Pentru unii, desigur. In sensul asta, am gandit inutil. In numele altora nu comentez. Lucrurile inutile pier sau castiga o lupta in care nu depune nici cel mai mic efort. De remarcat, asa-i?

luni, 19 iulie 2010

Universul fara zei

În ochii altora mă pierd
sub formă de uitare;
trebuia, în loc să-i cred,
să le cern pe mijloc sare

şi-apoi în lacrimile lor
tot chipul meu să fie,
mereu nemuritor
să mă dezvălui mie,

căci totu-i suferinţă,
dar eu, prin prisma ei,
cunosc a mea fiinţă-
universul fără zei.

duminică, 23 mai 2010

Intimitate

Lăsaţi-mă să dorm
să-mi simt perna sub cap
simt ochii plini de somn.
lăsaţi-mă să scap

de tâmplele ce dor
să simt c-am fost creat
cu darul visător.
lăsaţi-mă în pat

când trupul este greu
de nici nu îl mai ştiu
aş vrea în somnul meu
să mă lăsaţi să scriu.





duminică, 25 aprilie 2010

Pagini de jurnal III

Totul era impanzit in lumina pranzului, iar pe alocuri lipsa copacilor transforma cimitirul intr-un cuptor de marmura neagra. Aleile lungi pestrite atinse de atatia pasi de oameni sau animale pareau sa continue mitul labirintului. Din cand in cand zaream cate o babuta vazandu-si de ale ei, curatand mormantul raposatului sau al vreunei rude. Se uita speriata la mine, oarecum agitata si, cu pasi grabiti dar calculati, se ascunse de dupa vreo ridicatura de monument.Ajunsesem la un mausoleu a carei usa era mereu deschisa. Grandoarea sufocanta a arhitecturii, cei patru evanghelisti incarcerati in trupuri de arama ce strajuiau colturile si numeroasele decoruri florale in albul marmurei ma impingeau in adancul criptei, in intunericul de dincolo de usa. Apartinea bancherilor Gheorghief, dupa cum urma sa ma lamuresc din ghid. Era un inceput de iarna cand, mergand sub crengile scheletice ale teilor ne indreptam spre acelasi loc. Vroiam sa-i arat marea mea descoperire, s-o fac partasa locului in care linistea se incheaga cu aerul intr-o dragoste muta. Coboram trepte destul de inguste pentru talpile noastre. De fiecare data le-am considerat o greseala. La atentia acordata lor si riscului unei cazaturi, pierdeai din vedere plafonul instelat ce profita de fiecare varsare de lumina cenusie patrunzand prin golul intrarii. Odata ascunsi jos, feriti de picurii unei toamne ce a uitat sa treaca, am inceput un dans suav al dragostei noastre, neintelegand tacerea, dar ascultand duetul inimilor. Am scos din buzunar un ac mare de siguranta pe care i l-am prins de fular. Pe acest taram de simboluri gasisem un loc si pentru al meu: o legatura naiva intre doua suflari si un metal rece strapungandu-le lumile.
Itinerariul profetic ma ingheta. Vantul se inasprii, iar norii pareau zgariati de copaci. Am dat cale-ntoarsa in subteranul criptei, unde eram prea ocrotiti, prea vazuti si descoperiti. Intr-adevar, nu eram singuri acolo. Am dat uimiti cu privirea de forma unei pisici intr-unul din colturile intunecoase. Speriata la culme de apropierea mea a tasnit sageata spre scari sa iasa, tarand dupa ea negrul ascunzisului ei. A intampinat o problema insa: usa nu era suficient deschisa. In cele din urma a iesit. Simteam nostalgia plecarii ei in lumea de-afara in care apa, frunze si praf devin totuna. Dupa o vreme aveam sa resimt aceeasi stare, mult mai intensificata, fapt pentru care am considerat prevestitoare aceste momente.
M-am intrebat cum de a intrat pisica si am dat vina pe slabul meu spirit de observatie.

Cuvinte din nimic

Se sparge în mii de cioburi
Al vostru glob de soare,
Iar eu mă chinui să aştern
Trăiri în vers de ploaie.


Voi faceţi stelele să ardă,
Le-ating şi-apoi mă tai-
Sunt doar bucăţi de sticlă spartă.
Mi-aduc aminte când cântai,

Dar versurile le-am uitat.
Prea blândă vocea ta şi vie
E tot ce-acum mi-a mai rămas,
Mai bună decât orice poezie.


Sunt versuri în zadar şi scrise
Prea tardiv să le mai zic.
Voi din soare faceţi stele,
Eu cuvinte din nimic.

Despartire

Când îmi termin pachetul de ţigări
ne despărţim.
Le las pe ele,
te las pe tine.
O primăvară vine cu cer senin
şi o să-mi fie mult mai bine.


Fumul ăsta mă-nconjoara
ca iubirea noastră chiar.
O scrumieră ne omoară
şi ne stinge iar şi iar.


Cinci ţigări şi cinci iubiri
pân-la filtru le topim.
Când pachetul gol îl las
noi apoi ne despărţim.

Un ceas

S-a stins un ceas din viaţa mea
Dormind, visând că dorm
Că trupul meu e-atât de greu,
Iar golul visului enorm.


Cădeam dar, cine naiba mai ştia
Căzând să înţeleagă
Că trupul lui căzut şi mort
De golul visului se leagă?


Iar jos acolo, undeva,
Când somnul m-a răpus,
S-a stins un ceas din viaţa mea
Şi clipele s-au dus.

Scurgere

Aici se scurg de toate,
şi paguba,
şi restul.
Se-nvart mai multe roate
ce fac să meargă
mersul.

Aici se-aruncă ura
cu lacrimi
şi cu haz.
Se prind, se dau dadura,
se-neacă
în talaz.

Aici oricine cade
nu poate
să-şi revină,
se-amestecă cu toate
încet şi
fără vină.

Subteran

Cobor cu un lift în lumea de jos,
praf de-ntuneric,
pânze de noapte

şi din nimicul lor prefac
o lume de gânduri şi fapte.


Culoare-mbracate în cărămizi
închise de vreme,
poteci neumblate

şi rituri străvechi se scald
în ecoul de gânduri şi fapte.


Dau foc unor torţe şi locul e viu,
insecte ciudate
prin praf rătăcesc,

un murmur de glasuri răsună,
iar umbrele lor se trezesc.

miercuri, 23 decembrie 2009

Pagini de jurnal II

Imi petreceam umbra prin frunzarisul primaveratic al cimitirului Bellu si nutream ganduri morbide mana-n mana cu aventura copilareasca. Trairea simbiotica a crucilor de piatra cu iarba naiva prin verdele ei crud deschideau in fata ochilor mei usi spre locuri intime, un spatiu nuptial intre un el si o ea. Luna de miere abia incepuse. Abia o gustasem in adevaratul ei sublim, inghitind cu egoism dulceata mistica ce ma cuprinse. Descoperisem in ghidul cimitirului locul generalului Iacob Lahovary al carui mormant cu aspect de biserica a fost realizat de Ion Mincu. Cu timpul devenise un bloc urias mancat de verdeata si supus profanarii. Usa veche din lemn putred dinspre apus era inchisa cu un lacat auriu aproape nou. Pe un perete lateral cateva cuvinte slujeau invierii memoriei celui mort. O gaura inalta si neagra era desfasurata pe peretele de rasatit. Am intrat descoperind cu privirea formele grele ale scarii circulare, care, asa cum aveam sa observ, erau infiorator de stramte si lugubre. O avalansa de gunoi se napustise inauntru facand si mai grea expeditia in neantul curiozitatii. Fiecare pas era facut incet. Imi gaseam cu greu un loc pe treapte vrand nevrand sprijinindu-ma de stalpul central in jurul caruia, intr-un ritm ametitor, coboram in intuneric. Cu cealalta mana tineam timid o candela fierbinte a carei lumina spargea cu lovituri de pumn gheata groasa a beznei. Cu miscari atente am asezat candela plina ochi cu ceara lichida pe una din trepte. Ma ridic apoi si privesc spre intrarea in cripta, o usa slab reliefata lipsita de orice atingere divina spre a carei aspiratie a fost inaltat mormantul. Un joc de aburi se isca profitand de ritmul alert al respitatiei mele. O racoare subtila imi atinse pielea, iar firisoarele de aer statut imi inundau plamanii precum corpurile cilindrice ale viermilor orbi intr-un cadavru.
Dar nu totul era orb. Nu bagam de seama ca zidurile transpirate colcaiau a viata, iar iedera acoperea ca o haina trupul garbovit al unui batran prin a carei rana inca deschisa si plina de puroi am cutezat sa intru. Din structura simpla a scarii pe care stateam nemiscat am facut un labirint in care mintea mea cauta iesirea impinsa de un sentiment de frica. Orientarea mea a inghetat, iar fobia crestea cu fiecare secunda de atentie acordata unui paianjen de pe peretele ce inconjura treptele. Cateva minute mai apoi ma aflam in fata mormantului eliberandu-ma de paralizie.
Reusisem sa ies.