LA ÎNCEPUT, când oamenii s-au împărţit în triburi şi s-au înmulţit, Moartea a aparut printre ei sub forma unei batrâne gârbovite cu o cocoaşă ce-i depăşea nivelul capului. Ea le-a vorbit primilor strămoşi ai oamenilor despre viaţa veşnica şi cum o pot avea. Se spune că nimeni nu s-a atins de nemurire, nici măcar puternicii titani, care depăşeau cu mult statura Morţii. Ei bâjbâiau, ţipau, strigau de disperare şi blestemau ziua în care bătrâna Moarte s-a găsit să le dea nemurirea. Plecând, baba neagră a luat cu ea mărturia că este dorită în mijlocul oamenilor. Sub această demonstraţie arătată tuturor lumilor, şi-a zidit templul pe pământul oamenilor.
Nu toţi ştiau însă că oamenii erau orbi si nu din orice motiv. Orbirea fusese pricinuită de Forţa supremă, responsabilă de facerea omului.
Se spune că în acelaşi timp, o forţă deopotrivă cu cea creatoare, a interpretat actul ca fiind o nedreptate adusă celor muritori. Motivul însă era enunţat altfel: împiedicarea riscului unui haos etern născut din dorinţele omului de aceeaşi natură. Egalul Forţei supreme a devenit Purtătorul de Lumină sau Mesagerul. Pentru prima dată din ziua naşterii lui, a pus la îndoială vorbele Creatorului său. Despărţirea era inevitabilă, iar un război al astrelor era pe cale să înceapă.
Alegând să aducă omului lumina cunoaşterii, Mesagerul solitar, a întâmpinat o situaţie soluţionată cu o isteţime diabolică. Lumina era o inutilitate pentru destinatarii lui, aşadar a folosit întunericul orbirii lor drept fundalul revelaţiei nedorită de Creator spre a fi dezvăluită. Maniera lui era unică şi imprevizibil aleasă. Nici chiar Forţa supremă nu a fost în stare să cunoască aceste fapte viitoare. Probabil doar bănuia conflictul, dar alegerea nu era a lui cum nici variantele.
Oamenii ce populau pământul, muncindu-l din greu, au primit semnalul călăuzei cereşti. Era de aşteptat ca nu toţi să-l fi înţeles. Nu oricine putea distinge mesajul urgent semnat cu cel mai profund negru care putea eclipsa vreodată bezna ochilor lor, menit să iasă în evidenţă. Se numea Flacåra Neagrå. Cu trudă şi voinţă o puteau vedea cu sau fără ochii deschişi. Călăuza nu obliga pe nici un om la obedinta, după câte-i spune numele ales: o făclie, nu te închini ei, ci o întreţii. În schimb, voia Forţei supreme era ca tot pământul să i se alăture întregului univers în închinare şi ascultarea faţă de el, domnul ordinii. Pe talerul celălalt nici obţinerea nemuririi atât de uşor nu era îngăduită, cum stă scris despre încercarea Morţii. S-a aflat din sursele străvechi găsite mai târziu că niciodată ea nu a intenţionat să dea fructul nemuririi vreunui om. Mulţi înţelepţi au înţeles mult prea târziu cele petrecute. Nimeni nu a ales viaţa veşnică din pricina orbirii la care ar fi fost înjugaţi pentru eternitate. Era clar ca bună ziua, păcat că n-o puteau vedea. Chiar şi acum se vorbeşte pe ascuns de jurământul Morţii cu Creatorul ca fiind un act fricos al unei divinităţi egoiste. Nici moartea nu dorea să plece de pe pământ, şi nici celălalt nu urmărea împlinirea darului ei. Amândoi aveau de câştigat dacă lucrau împreună.
Aici legendele despre marea orbire sunt vechi, multe au fost distruse, altele în schimb au luptat cu flăcările multor incendii stârnite de Creator asupra bibliotecilor. Astăzi spunem mai departe acele istorisiri care nu au dispărut. Pentru că e timp şi avem loc pentru toate. Cred că el e singurul care ne mai apăra. Pentru că noi avem puterea să ne apărăm şi să perseverăm doar aici şi cât mai există momentul acum. Dar universul, în urma războiului, a început să-şi mărească câmpul de luptă. Fiecare astru se înstrăinează de altul pentru că încep să vadă că nu Forţa supremă deţine adevărul suprem al motivaţiilor. Îşi pierd speranţele şi se rătăcesc în spaţiu. Călăuza promite că va înapoia fiecărei lumi mândria de a fi o stea în univers, fără datoria de a se închina. Asta numai dacă Creatorul va fi detronat.
După secole întregi tumultoase şi mult sânge vărsat, părea că Forţa primordială a câştigat. Cel ce încălca legea sa era pradă Morţii. Frica şi genunchii însângeraţi erau uneori alternativele celor ce nu puteau vedea mesajul salvator. Dar aleşii, numiţi şi continuatorii flacarei negre, au existat oricând şi pretutindeni. Care era mesajul? Să se ştie ca nu a fost şi nu va fi vreodată o taină. Doar neputinţa descrifrarii te mai putea împiedica. Atent gândit, planul de evadare al Călăuzei, după cum era mai nou numit, nu era destinat decât acelora care îşi doreau libertatea. Dorinţa precede Voinţa. Scrisoarea vorbea despre...
Despre acestea şi multe alte istorisiri nescrise fiind vorba - in care mulţi au crezut si au biruit, iar cei slabi din fire au renunţat - voi vorbi alta data, dupa cum si eu am auzit la randul meu despre fapte marete, cat si despre cele pline de lasitate. Fiecare a primit ce a meritat. Cel mic, neuitat fiind si cel mare. Faptura, dar si Facatorul ei. Astfel a ales Mesagerul sa se faca dreptate in noua era a acestei lumi. Dupa fapta si rasplata.
Totusi omit esentialul. Nu vreau sa fiu altfel inteles, iar ale mele cuvinte sa fie incarcate de ideologii straine Mesagerului. El nu a adus nici o lege pentru a infaptui dreptatea. Atunci cum e posibila existenta dreptatii, daramite implinirea ei?
Tot ce a dorit pentru om a fost sa fie liber. Numai sunt legi, porunci, nimic care sa invete norodul netot si nestiutor ce trebuie sa faca. De-acum incolo, prin sfatul - nu porunca! - Purtatorului de lumina, vom trai intr-un desfrau curat, alegandu-ne singuri binele si raul si pastrandu-l pentru noi si in noi. E leste de inteles ca pentru un om bazat pe principii si legi statornice, desfraul este condamnabil. Cat pentru cel liber, cuvantul capata o alta insemnatate, individuala.
O alta problema e legata de dualism.
Probabil cititorii mei sunt convinsi ca binele si raul sunt relative si schimbatoare ca orice alt lucru pamantesc. Traim aici, acum. Avem nevoie de aceste sertare. Dincolo de viata fizica, ele dispar. Binele si raul sunt le fel de grele precum fulgul si ciocanul in spatiul vid. Asemenea fiinte care nu concep o separare intre ele, gandesc mai sanatos. Noi, din pacate, gandim ori prea mult ori nepotrivit, intr-un cuvant, inutil. Probabil si ce scriu acum e o pierdere de vreme. Pentru unii, desigur. In sensul asta, am gandit inutil. In numele altora nu comentez. Lucrurile inutile pier sau castiga o lupta in care nu depune nici cel mai mic efort. De remarcat, asa-i?
Nu toţi ştiau însă că oamenii erau orbi si nu din orice motiv. Orbirea fusese pricinuită de Forţa supremă, responsabilă de facerea omului.
Se spune că în acelaşi timp, o forţă deopotrivă cu cea creatoare, a interpretat actul ca fiind o nedreptate adusă celor muritori. Motivul însă era enunţat altfel: împiedicarea riscului unui haos etern născut din dorinţele omului de aceeaşi natură. Egalul Forţei supreme a devenit Purtătorul de Lumină sau Mesagerul. Pentru prima dată din ziua naşterii lui, a pus la îndoială vorbele Creatorului său. Despărţirea era inevitabilă, iar un război al astrelor era pe cale să înceapă.
Alegând să aducă omului lumina cunoaşterii, Mesagerul solitar, a întâmpinat o situaţie soluţionată cu o isteţime diabolică. Lumina era o inutilitate pentru destinatarii lui, aşadar a folosit întunericul orbirii lor drept fundalul revelaţiei nedorită de Creator spre a fi dezvăluită. Maniera lui era unică şi imprevizibil aleasă. Nici chiar Forţa supremă nu a fost în stare să cunoască aceste fapte viitoare. Probabil doar bănuia conflictul, dar alegerea nu era a lui cum nici variantele.
Oamenii ce populau pământul, muncindu-l din greu, au primit semnalul călăuzei cereşti. Era de aşteptat ca nu toţi să-l fi înţeles. Nu oricine putea distinge mesajul urgent semnat cu cel mai profund negru care putea eclipsa vreodată bezna ochilor lor, menit să iasă în evidenţă. Se numea Flacåra Neagrå. Cu trudă şi voinţă o puteau vedea cu sau fără ochii deschişi. Călăuza nu obliga pe nici un om la obedinta, după câte-i spune numele ales: o făclie, nu te închini ei, ci o întreţii. În schimb, voia Forţei supreme era ca tot pământul să i se alăture întregului univers în închinare şi ascultarea faţă de el, domnul ordinii. Pe talerul celălalt nici obţinerea nemuririi atât de uşor nu era îngăduită, cum stă scris despre încercarea Morţii. S-a aflat din sursele străvechi găsite mai târziu că niciodată ea nu a intenţionat să dea fructul nemuririi vreunui om. Mulţi înţelepţi au înţeles mult prea târziu cele petrecute. Nimeni nu a ales viaţa veşnică din pricina orbirii la care ar fi fost înjugaţi pentru eternitate. Era clar ca bună ziua, păcat că n-o puteau vedea. Chiar şi acum se vorbeşte pe ascuns de jurământul Morţii cu Creatorul ca fiind un act fricos al unei divinităţi egoiste. Nici moartea nu dorea să plece de pe pământ, şi nici celălalt nu urmărea împlinirea darului ei. Amândoi aveau de câştigat dacă lucrau împreună.
Aici legendele despre marea orbire sunt vechi, multe au fost distruse, altele în schimb au luptat cu flăcările multor incendii stârnite de Creator asupra bibliotecilor. Astăzi spunem mai departe acele istorisiri care nu au dispărut. Pentru că e timp şi avem loc pentru toate. Cred că el e singurul care ne mai apăra. Pentru că noi avem puterea să ne apărăm şi să perseverăm doar aici şi cât mai există momentul acum. Dar universul, în urma războiului, a început să-şi mărească câmpul de luptă. Fiecare astru se înstrăinează de altul pentru că încep să vadă că nu Forţa supremă deţine adevărul suprem al motivaţiilor. Îşi pierd speranţele şi se rătăcesc în spaţiu. Călăuza promite că va înapoia fiecărei lumi mândria de a fi o stea în univers, fără datoria de a se închina. Asta numai dacă Creatorul va fi detronat.
După secole întregi tumultoase şi mult sânge vărsat, părea că Forţa primordială a câştigat. Cel ce încălca legea sa era pradă Morţii. Frica şi genunchii însângeraţi erau uneori alternativele celor ce nu puteau vedea mesajul salvator. Dar aleşii, numiţi şi continuatorii flacarei negre, au existat oricând şi pretutindeni. Care era mesajul? Să se ştie ca nu a fost şi nu va fi vreodată o taină. Doar neputinţa descrifrarii te mai putea împiedica. Atent gândit, planul de evadare al Călăuzei, după cum era mai nou numit, nu era destinat decât acelora care îşi doreau libertatea. Dorinţa precede Voinţa. Scrisoarea vorbea despre...
...căutarea planului şi înţelegerea lui, urmate de aplicare, adică evadare. Nu necesită convertirea neamului întreg. Iar Forţa supremă sau Moartea nu oferă viaţa veşnică pe măsura străduinţei şi meritului fiecăruia.
Numai siguranţa într-o altă cale spre viaţa veşnică, mai întunecoasă şi aspră, dar cu final tangibil, ba chiar foarte vizibil. Aceasta e ultima şansă a omenirii, le vorbea Cålåuzitorul. Ori se va parcurge la pas, după voia voastră, un drum plin de alegeri, fără judecător suprem, pe cont propriu şi bazaţi pe raţiune şi intuiţie, ori se va alege praful de mândria şi orgoliul oricărui om victorios. Pământul va fi sub voia Forţei nelegiuite, a cărei supremaţii îi văd apusul de departe.
Despre acestea şi multe alte istorisiri nescrise fiind vorba - in care mulţi au crezut si au biruit, iar cei slabi din fire au renunţat - voi vorbi alta data, dupa cum si eu am auzit la randul meu despre fapte marete, cat si despre cele pline de lasitate. Fiecare a primit ce a meritat. Cel mic, neuitat fiind si cel mare. Faptura, dar si Facatorul ei. Astfel a ales Mesagerul sa se faca dreptate in noua era a acestei lumi. Dupa fapta si rasplata.
Totusi omit esentialul. Nu vreau sa fiu altfel inteles, iar ale mele cuvinte sa fie incarcate de ideologii straine Mesagerului. El nu a adus nici o lege pentru a infaptui dreptatea. Atunci cum e posibila existenta dreptatii, daramite implinirea ei?
Tot ce a dorit pentru om a fost sa fie liber. Numai sunt legi, porunci, nimic care sa invete norodul netot si nestiutor ce trebuie sa faca. De-acum incolo, prin sfatul - nu porunca! - Purtatorului de lumina, vom trai intr-un desfrau curat, alegandu-ne singuri binele si raul si pastrandu-l pentru noi si in noi. E leste de inteles ca pentru un om bazat pe principii si legi statornice, desfraul este condamnabil. Cat pentru cel liber, cuvantul capata o alta insemnatate, individuala.
O alta problema e legata de dualism.
Probabil cititorii mei sunt convinsi ca binele si raul sunt relative si schimbatoare ca orice alt lucru pamantesc. Traim aici, acum. Avem nevoie de aceste sertare. Dincolo de viata fizica, ele dispar. Binele si raul sunt le fel de grele precum fulgul si ciocanul in spatiul vid. Asemenea fiinte care nu concep o separare intre ele, gandesc mai sanatos. Noi, din pacate, gandim ori prea mult ori nepotrivit, intr-un cuvant, inutil. Probabil si ce scriu acum e o pierdere de vreme. Pentru unii, desigur. In sensul asta, am gandit inutil. In numele altora nu comentez. Lucrurile inutile pier sau castiga o lupta in care nu depune nici cel mai mic efort. De remarcat, asa-i?