Cubic

Pe jos sunt cioburi
Din fereastra mea,
Iar eu desculţ
Mă nărui pe podea.

Privirea-mi lasă semne
Aspre pe tavan,
Întins cum stau aici
Tot trupul mi-e duşman.

Ce carceră, ce lume,
Ce geamuri mari mă frâng...
Mă-nsel cu înălţimea
Etajului, şi plâng.

Iar eu mai jos de-atât
Nici că se putea,
Şi cioburile-mi par
Desprinse de podea.

Nimic, doar eu

Pământul e uscat,
Iar marea zace tristă,
De valuri sunt purtat
Şi nimeni nu există.

Pământ nu e sub cer,
Nici mare nu-i deloc,
Nu-s valuri care pier
Sub soarele de foc.

Suflare nu mai e
Pe-ntinsul ce-l cuprind,
Nimic în mii de straie
Şi nimenea murind.

Un lucru ştiu măcar:
De-ndata ce gândesc
Mă văd, mă simt şi iar
Pricep că eu trăiesc.

Pagini de jurnal I

Un val de întuneric s-a năpustit asupra ferestrei mele înţepată de vârfuri de ace galbene şi roşii. Deasupra pământului stă spânzurată luna cu o rană de sânge. Am cerut un teac de hârtie şi ceva de scris. Chiar în timp ce scriu aceste cuvinte femeia îmbrăcată în alb a ieşit pe uşă nu înainte să-mi fi pus pe tavă medicaţia şi un pahar cu apă. Stelele se pierd printre straturile tot mai profunde ale nopţii. Pleoapele îmi sunt grele, dar nu vreau să adorm, simţind parcă o pierdere colosală în faţa acestei clipe. Aş putea trăi un destin nesfârşit în lumea de dincolo de gene şi tot ce-aş putea scrie în aceste pagini sunt lucruri care se cunosc. Restul sunt de necrezut şi tot atât de adevărate precum nebunia. Atât cât îmi stă în putinţă n-am să las să fie uitate.

Prin sângele nostru purtăm moştenirea adamică ce caracterizează fiecare lucru atins de noi: efemeritatea. Nu este nevoie de un univers pentru a ne strivi şi nici de firul timpului de mătase pentru a ne înlănţui. Conştiinţa este singura armă împotriva căreia omul a avut de luptat mergând pe acest fir elastic în propriul lui univers în care fiinţe înaripate vântură din membrele divine şi fac din drumul lui un salt periculos cu fiecare pas al înaintării. Este mai slab, clar vătămat şi lipsit de apărare în faţa celui ce se destăinuie şi-l numeşte prieten, înaripatul de dincolo de globul de cristal ce-i promite mântuirea, deseori imaginea lui reflectată în el. Tânjim după fericirea ce ne determină acţiunile vieţii. Astfel cădem în mâinile ei de păpuşar, făcând din ea scopul nostru, al oamenilor visători. Căci drumul nostru e drum de căutare şi de abandon. Ceea ce depăşeşte acest scop simplist mă face să cred că este demn de nemurire, lucruri nebănuite ascunse în minţile luciferice gata de revoltă împotriva celor ce trag de sfori. Efemerul se risipeşte şi preţ de o clipă momentul devine parte din veşnicie. Clipele revin iar şi iar formând amintiri. Amintirile se adună din fotografii, obiecte, haine, cuvinte, scrisori, cadouri, o stea sau un copac. Persoanele le dau viaţă, iar viaţa trezeşte fiecare memorie mişcând-o. Mişcarea înseamnă viaţă, energie, univers. Deşi trecute, clipele sunt retrăite, cuprinzând o gamă largă de sentimente şi emoţii. Pentru că timpul este elastic, ca un fir de păianjen, dând libertate şi viaţă păpuşii.

Noiembrie

Sub multe crengi uscate
Asprite de ploaie
Şi vânt,
În aer frunze cad cu apă
Pe pământ.
Sub norii alergând
Din stea în stea,
Păşeau pe-alei
Umblaţi de vânt,
Sub ochii ei,
În al lui gând,
Paşi ce duc spre un mormânt.

În jos, pe scări înguste
Şi negre
Călcau amândoi.
Afară frunzele şi ploi,
Aici vechea tăcere.
Aprinse lumânări
Vădeau dulceaţa lor de miere,
Sub săruturi calde
De dor
Se aştern cuvinte,
Paşii lor se legănau
Pe pietre de morminte.

Tresar în zboruri negre
Păsări pe sub tei.
Sub vuiet,
Fără veghe
Umblau din nou pe-alei.
În faţă cripta albă,
La colţuri reci statui,
Iar mâna ei stătea
Prinsă-n mâna lui,
Ca zâmbetul din taină,
Ca cea din urmă stea,
Ca un ac ascuns si prins de haina sa.

Nefiinţă

Mi-e dor de clipe fericite
In zboruri lungi cu nici un ţel
Prin cer de zi uitat de nor,
Culcaţi pe-al ierbii crud covor
Mi-e dor de razele iubite,
De crengi pline de flori de-un fel,
Tacutul vant, ce rece-i el!
De umbra multor tei
Şi cât de cald e braţul ei,
Şi iarba ce se miră
De noi culcaţi pe ea
Cand valuri de lumina
Treceau prin palma mea.

Canicular

Alunec în gropi umplute cu ceară
Mă ustură tălpile, -ncep să mă doară,
Iar pasul nesigur încep să-l blestem
Cu soarele negru născut în infern.

Mă urc în clădire, iar treptele-apoi
În urma-mi se lasă mai calde şi moi.
Tot trupul mă doare şi unghiile-mi cad
Şi nu ştiu de ce urc trepte spre iad.

Afară mă uit cum plouă cu ceară
Din păsări ce-au fost sortite să moară.
Simt sânge pe faţă şi sânge eu las
Pe treptele care au mai rămas.

Scurtează-mi din cale, tu, lună şi rece,
Din sufletul meu culoarea se şterge.
Redă-mă pe mine acelaşi de ieri
Când nu cunoşteam ce-mi dai şi ce-mi ceri.

Popas

Mi-ai atins simţurile cu degete de lut
pe trupul meu unghiile tale
au cerut mai mult

ţi-am deschis viaţa cu braţul cutezător
pe gâtul meu suflul tău
se stingea uşor

am stat în tine mai bine să te-ascult
căci suntem călători
şi n-avem timp prea mult

lansând în urmă paşi pe dune de nisip
pe chipul meu privirea-ţi
privirea mea spre chip.

Necromanta

Mergea încet intrând printre locurile lor
trezite din somn de foşnetul paşilor.

Copacii se-aplecau uitându-se la ea,
către singura făptură care îi trezea.

Apasă pe o clanţă, deschide uşa veche
şi negrul dinăuntru şi aerul de veghe

se spulberă în ea, copila care vine
mergând pe scări înguste şi candela cum ţine

mormântul îl cuprinde cu palmele-i de fată
ştergând de praf vecia locului de piatră...

***

"E rece locul ăsta şi suflul tău îngheaţă
mai bine intră-n mine şi prinde iaraş viaţă!"

Las candela pe jos căci nu mai este ceară,
când flacăra se stinge eu ştiu că o s-apară.

"Venit-am la chemare din somn să te privesc,
să văd făptura care mă face să clipesc..."

***

Mergea încet ieşind dintre locurile lor
pe care se-aşezase praful viselor.