duminică, 16 ianuarie 2011

Metamorfoza

Sădeşte-mă-n pământ şi lasă-mă să cresc
Afară trupul meu va tinde către stele
Să cuget din abis, cu haos să-nvelesc
Nesomnul care-mi umple gândurile mele.

Când ochii mi-i închid şi negru mă-nconjoară,
Când palmele îmi sunt bucăţi de jar aprins
N-am cum să-i înţeleg pe cei ce stau afară,
Sunt oare ei înfrânţii sau eu sunt cel învins?

Puteam să stau aşa pentru-eternitate
Precum nimicul ce nu se vrea a piere
Dar ce-i lumina caldă fără libertate
Şi rece strop de ploaie fără de cădere?

Aşa c-am părăsit mormântul meu de gheaţă
Ce-n urma-mi se topea scurgandu-se-n pământ,
Şi-am auzit apoi cum mă strigă la viaţă
O fată îmbrăcată într-un alb veşmânt.

Cu ochii-ntredeschişi o studiam atent
Şi pe măsură ce îi cercetam privirea
În mine se năştea un straniu sentiment,
Îmi innecam în ea cuvintele, uimirea..

Oricât era de-aproape, nu îmi păsa de moarte
Destul mi-a fost să gust din dulce'amara clipă
Şi singurul moment ce le-ntrecea pe toate
Din existenţa mea purtată pe-o arípă.


(mai jos este o repetiţie a Orianei)
Oriana - Metamorfoza


Un comentariu:

  1. Frumoooooos :X
    Foarte frumos..
    Cand ai inspiratie ai..si gasesti si rima buna :D :*

    RăspundețiȘtergere