Stingerea

Ce noapte zilnică
plină de neoane,
de ochii mei deschişi
când lumea doarme.

Mă simt
mai singur şi puternic,
conştient de toate,
un muritor infam
în noapte.

De mă scufund în ea
cu trupu-mi ca de fum
mă simt ca ceaţa
care piere-n
orizontul scrum.

Pe când mintea-mi
drept himeră
a rămas fără umbrele,
tot stingând
ca-ntr-o scrumieră.

Şi mă pun în pielea lor
să-i cunosc, îmi zic mereu,
dar pe mine ei nu vor
să mă afle cine-s eu.

Cine dracu sunt şi caut
într-un trup lipsit de ţel
când în mine
ăştia ţipă ca să iasă toţi
din el?

Nu mă credeţi tot ce spun.
Nu mă cred, nu spun nimic.
Nu-s întreg şi nici nebun,
e greşit şi drept ce zic.

Într-o noapte-aşa de zi
eu ascund acea idee
iar prin ochii mei muri
o calea lactee.